Problema cu băncile – industria codasă a României

Cuvântul “bancă” lipsește din vocabularul antreprenorilor când discută despre finanțarea noilor idei. Dacă ai o idee de produs/serviciu și rostești cuvântul “bancă” pentru orice altceva decât contul curent, vei obține în cel mai bun caz eticheta de începător.

Am fost săptămânile trecute și am vizitat zeci de fabrici, parte a unui proiect de consultanță. În marea lor majoritate sunt în expansiune, mai ales cei care lucrează pe exporturi. Există un context internațional favorabil și acum România e pe val.
Aceste fabrici se lovesc de 2 probleme majore:

1. Infrastructura rutieră. Da, știu, nu v-am spus nimic nou, doar că aici se poate cuantiza în bani efectiv: cât costă transportul până la granița cu Ungaria și cât costă de acolo până în cealaltă parte a Europei.
2. Finanțarea. Și acest capitol îl tratez pe larg în acest articol.

Care e problema cu băncile?

Lucrurile stau cam așa: pentru finanțare, banca îți cere garanții mijloace fixe: clădiri, mașini, etc.. Aceste garanții sunt evaluate de bancă pe cel mai rău scenariu și primești o fracție din acea evaluare.

Ce te faci când nu ai business în imobiliare și nici nu îți dorești? Când “asset-ul” cel mai important pe care îl deții e un brand, de exemplu? Sau traficul pe site? Sau recolta de struguri – cum a fost cazul guvernatorului BNR?

După excesul de a da “credit cu buletinul” pentru care încă plătim cu toții, băncile au trecut în cealaltă extremă: nu mai creditează decât dacă sunt cam 160% sigure că își iau banii înapoi. Cu garanții fizice. Palpabile. S-au metamorfozat în companii de imobiliare și brokeri de automobile.

În cazul multor fabrici, valoarea halelor de producție, deși însemnată, e cea mai puțin interesantă parte din afacerea lor. Unii au construit în vârf de deal, dar un deal situat între sate pline de sculptori talentați. Produc mobilă din lemn masiv, sculptată manual și extrem de scumpă și apreciată iar ciclurile de încasare ajung deseori și la 6 luni, dar acesta e un circuit firesc în modelul acesta de business.. Tot ce vede banca în afacerea asta este valoarea mijloacelor fixe care sunt irelevante pentru că dacă afacerea nu va mai funcționa, cine va mai cumpăra halele și ce să facă cu ele?

Alt exemplu, că tot am fost ieri acolo: M60 – noul hit în materie de cafenele printre prietenii mei. Concept apreciat prin urmare lume foarte bună acolo. Se plângea antreprenorul că a mers la bănci pentru finanțarea ideii. Băncile au răspuns clar: te finanțăm dacă cumperi locația. Ce să facă el cu locația?! De ce să o cumpere?!

Zicala “băncile îți dau bani doar când nu ai nevoie de ei” e trist de reală.

Ia să vedem, printre cei care îmi citesc blogul, există cineva din Banking care vrea să mă contrazică? Dau și cuvântul cheie în avans: factoring! Nici nu mergem pe instrumente derivate de asigurare a riscului, pentru că deja ar fi prea mult.

Ce e atât de rău?

Lipsa de valoare adăugată. Neîndeplinirea rolului economic.

Eu văd lucrurile așa:

1. Populația care economisește oferă banii băncilor.
2. Băncile dau acești bani sub formă de credit celor ce creează valoare adăugată.
3. Din plusul de valoare un procent se întoarce către bancă și ulterior către cei ce au încredințat banii băncilor.

Sună logic? Ei bine, nu se întâmplă așa. Cel puțin în România, băncile nu finanțează IMM-urile în mod real, iar inovațiile vin preponderent din această zonă.

Finanțează companii mari, cu asset-uri importante. Dar stați liniștiți, nu cunosc nici un antreprenor care să fie mulțumit de relația sa cu banca. Din contră, cunosc cazuri de business-uri care au fost împinse spre faliment datorită reducerii creditărilor oferite de bancă, cu toate că business-ul era în parametrii.

Experiența personală.

Business-ul pe FunGadgets și Colia a crescut la un nivel în care am nevoie de instrumente financiare profesioniste. E necesar să depășesc nivelul cu bani de la FFF. Găsesc? Nu. Adică da, dar nu prin bănci. Uite de ce:

Nu se poate garanta cu stocul de marfă. Îmi trebuie banii pentru a asigura continuitate pe stocuri și pentru a crește volumul, corespunzător cu noile canale de desfacere introduse. Dar cum nu cumpăr nici case nici mașini, nu pot obține credit. Stocul de marfă nu poate fi folosit ca și garanție deoarece pe garanții se pune gaj prin urmare nu pot fi vândute. Chichiță legală de nerezolvat. Am încercat.

Liniile de credit negarantate sunt prea mici, ți se cer prea multe acte și dobânzile sunt nerealist de mari.

Am avut o linie de credit micuță, de 40.000 lei acum vreo 2 ani. Am plătit comision la început de 2,5%, dobândă pe sumele utilizate ~12% și pe cea neutilizată 1,5% parcă – nu mai știu exact cifrele. Mi s-a cerut balanța în care se trec în clar furnizorii și clienții. Mini plan de afaceri. Canalele de desfacere, partenerii de distribuție, discount-urile acordate. Ajunsesem la punctul de a verifica clauzele de confidențialitate din contractele cu clienții ca să văd în ce măsură mai pot continua. În cele din urmă am primit linia de credit.

După un an, primesc notificare că trebuie să reluăm procesul de acordare. Cu tot cu comision de acordare. Mi se cer iarăși acte. Dau tot și plec în Hong-Kong întrebând înainte dacă mai e ceva. Nu mai e. Ba mai e și trebuie semnătura în original, fix când sunt plecat. Apoi apar alte cereri inclusiv dovada că a mea contabilă e membră CECAR. Este, ba chiar și expert-contabil, dar ce treabă are asta?!

Etică indoielnică.

Mă plâng unui prieten mai experimentat. Acesta mă privește cu condescendență:

– Juniorule, nu știi cum stă treaba?
– Hm… nu, ce trebuie să știu?
– Păi să-ți explic…

Și îmi povestește ce a pățit el cu o linie de credit revolving. La fel, la sfârșitul anului, banca a propus noi condiții și au intrat în negociere. Negociere care nu s-a finalizat la timp așa că la data scadenței, banca a cerut fie banii fie acceptarea condițiilor noi. Până aici toate bune, numai că și următorul an a fost la fel. Și cel după el din nou. Doar că a treia oară oamenii se prinseseră că nu era o coincidență așa că au făcut rost de bani și au plătit creditul. Ca bonus pentru bancă au lichidat și toate depozitele și conturile deținute de companie și de ei personal acolo.

Ok, nu poate fi probat, însă planează suspiciunea că dacă te prinde la ananghie, banca îți impune condițiile ei. Legal? Da. Etic? Categoric nu.

Am făcut rost de bani și am plătit și lichidat creditul. Era fix perioada când se făceau comenzile de Crăciun.

Nu generalizez. Nu acuz pe nimeni. Doar reproduc o imagine a unei industrii în fața clienților săi.

Din ce trăiesc băncile.

Părerea mea e că în mare parte din taxele stupide puse pe creditarea și debitarea contului și, favoritul meu: comisionul de interogare a soldului. Practic profită că e absurd în timpurile noastre să ții banii la saltea și ne taxează. Știți calculele făcute de presă în care după un an, din 1000 euro păstrați în bancă, scoți invariabil mai puțini bani. Eh, asta e valoarea adusă de sistemul bancar.

Am fost la un eveniment organizat de ZF pe tema finanțării IMM-urilor acum câteva luni. Organizarea a fost foarte bună însă a ieșit prost. Adică nici o concluzie pertinentă. Cât timp și-au pus întrebări singuri a fost bine dar când câțiva antreprenori veritabili au început să povestească experiența lor, să dea exemple, să folosească cifre și să ceară soluții pe cazuri concrete, s-a văzut clar cât de nepregătiți și nedornici erau să lucreze cu IMM-urile.

Concluzia și consecința.

Băncile sunt o industrie imatură și subdezvoltată în România. Și poate nu doar la noi, dar nu vorbesc de ceea ce nu știu. Business-uri sănătoase nu pot crește pentru că riscă să ajungă decapitalizate.

Ce e de făcut? Încă nu știu dar lucrez la asta. Am 3 variante pe care le analizez, o să vedem ce iese din ele.