Urăsc miorița!

Urăsc acestă roman din adâncul sufletului.
Prima oară doar nu l-am înțeles. Este absolut absurd să nu iei măsurile necesare pentru a te apăra. Eu, care sunt mai războinic, aș fi luat chiar masări preventive:

• mergeam eu peste cei doi vrăjmași și îi atacam în condițiile mele, în loc să aștept până erau pregătiți și mă atacau ei.
• îmi făceam un proces de analiză și luam măsuri ca altă dată să nu mai existe varianta în care unora le vin astfel de idei.

În loc de a face asta, ce face ciobănașul nostru? Cedează fără luptă. Asta e mai rău ca sinuciderea, măcar acolo e o alegere. Acceptă să fie omorât. Se îngrijește de durerea iubitei și a mamei, dar nu pune mâna pe un par să le rupă capu’ ălora. “WTF is wrong with you?” cum ar spune neamțul.
Am luat note proaste și disprețul profesorilor de română pentru această incapacitate a mea de a înțelege frumusețea gestului ciobănașului. E ok. Când e cazul, plătesc prețul pentru opiniile mele. Mi-am asumat-o și atunci când eram mic, mi-o asum și acum.

Acum sunt ferm împotriva lui. Pentru ciobănaș însă, am un mesaj: Prietene, probabil că un psiholog va spune ceva de genul “Ai tendințe autodistructive”, nu știu, e problema ta, dar eu aș vrea să dispari. Să dispari din conștiința noastră națională și din cărțile unde copiii învață să nu se opună unei agresiuni, ci să o accepte ca niște oi…

Hai să depășim autovictimizarea și fatalismul ăsta. Dacă vor unii să te omoare, cheamă naibii câinele să le rupă beregata. Chiar trebuie să vină nevastă-ta să te răzbune, în alt roman, altă poveste?!

Explicații suplimentare pentru cei care nu sunt amatori de metafore: aici nu e vorba despre romanul “Miorița”, ci despre atitudinea de oi, pe care o mai au unii și alții, în fața unei agresiuni. Unde agresiune înseamnă orice care îți încalcă drepturile și demnitatea.