Paradoxul opțiunilor

A fost o vreme când nu aveam televizor. Și era liniște și bine.
Dar prietenii mă priveau cu condescendență, iar părintii erau de-a dreptul îngrijorați, crezând că nu îmi permit unul. Era zgomot și nu era bine.
Mi-am cumpărat televizor ca să fie iarăși liniște. L-am desfăcut, am văzut că merge, l-am pus în living ca să vadă lumea că am și nu m-am mai atins de el câteva săptămâni bune. Oricum, nu aveam cablu în apartamentul nou în care mă mutasem.
Apoi mama a venit în vizită și mi-a adus o antenă de cameră, cu care prindeam vreo trei canale. Apoi am descoperit că există ceva numit televiziune digitală, cu ajutorul căreia prindeam vreo 10 canale, chiar și fără cablu.
Mă mai uitam din când în când și era bine. Dar lumea era uimită că nu am cablu și nu prind nu știu ce post.
Așa că mi-am pus cablu. Acum prind >150 de canale (nu știu exact câte) și sunt, pur și simplu, prea multe. Atât de multe încât, atunci când îl pornesc, sunt prea multe opțiuni și e zgomot și nu e bine, aşa că îl închid.
Cu televizorul închis e liniște și bine.

Să fie acesta paradoxul opțiunilor? Când nu le ai, e rău, când ai prea multe, e zgomot și nu le mai vrei pe niciuna, pentru că nu poți alege?

Sigur, pot să țin tv-ul închis și drama s-a încheiat, dar acest post nu este despre televizoare. E despre opțiuni și paradoxul lor.

Te anunț pe email

Primești un email când public următorul articol.

Categorii

Written by:

Be First to Comment

Ai o părere? Scrie-o aici: