Povestea lui L.

Când frumusețea e un blestem

Pe L. am cunoscut-o în anul II de facultate. Era brunetă, cu ten foarte alb, cu ochii mari gri-verzui. Îi spuneam că are ochi de unguroaică și asta o bucura foarte tare. Niciodată nu a recunoscut, dar avea o doză sănătoasă de naționalism.
Îmi amintesc cum stăteam în zilele ploioase, în camera ei, beam ceai și ea îmi citea din Liszt, poetul ei favorit. În maghiară. Nu înțelegeam nimic, iar ea știa destul de puțină română cât să traducă bine. O rugam să continue fără să mai traducă, pentru că îmi plăcea lumina de pe fața ei când se scufunda în lectură. Îi simțeam și frustrarea că nu sunt maghiar ca să-i înțeleg trăirea.
Mică de statură, părea ca visează tot timpul la iubiri romantice, iar felul în care te privea te transborda în visul ei. Erotismul ei nu era unul conștient și atracția pe care o trezea în bărbați o dezgusta. Frumusețea ei a fost pt L. un blestem și poate niciodată o binecuvântare. Privirile admirative sau pofticioase ale bărbaților o enervau într-o măsura pe care nu am înțeles-o atunci. Îi repetam că trebuie să-i ignore cu superioritate și nu are de ce să se simtă altfel decât flatată. Greșeam.

Îmi amintesc ca și cum a fost ieri dimineața în care am descoperit ce înseamnă această disonanță. Petrecusem una din primele noastre nopți împreună, în camera ei din căminul 12. L. se trezise și se spăla pe dinți. Îi vedeam picioarele goale și sânii ce îi tresăreau ușor sub tricoul gri în  lupta ei cu periuța. M-am întors în pat către ea și am făcut o glumă. Ea s-a întors și a spus râzând ceva neinteligibil, chinuindu-se fără succes să nu înghită pasta de dinți. Am râs amândoi și eu o priveam așa cum privești o femeie frumoasă lângă care te-ai trezit într-o dimineață însorită și ești student și viața e înaintea ta și tot ceea ce e mai bun în ea urmează să se întâmple. Și cu naivitatea aferentă, desigur.

M-a întrebat curioasă de ce o privesc așa. M-am ridicat, am mers la ea, am cuprins-o în brațe din spate și, privind-o în oglindă, i-am spus: “Pentru că ești atât de frumoasă încât nu știu ce altceva să fac decât să te privesc așa.”
A urmat un moment pe care nu l-am înțeles mulți ani. A fost nevoie să-mi redefinesc întreaga paradigmă despre viață și oameni ca să pot înțelege ce s-a întâmplat atunci.
M-a întrebat mirată, cu o voce schimbată, ce văd eu la ea atât de frumos, pentru că ea se consideră oribilă și nici nu înțelege cum pot să stau lângă ea și cum pot să mă culc cu ea. Întorsese capul către mine când mi-a spus asta. Până să răspund s-a întors către oglindă și a urmat o transformare care m-a șocat. În câteva clipe, privirea i s-a schimbat și brusc a devenit urâtă în cel mai autentic sens al cuvântului. Am rămas descumpănit câteva clipe și nu înțelegeam această metamorfoză subită, petrecută la propriu sub ochii mei.
Tinând-o de umeri, am întors-o către mine și privirea i s-a schimbat înapoi și a redevenit răpitor de frumoasă. I-am răspuns sec și neconvingător că e frumoasă și m-am dus să mă îmbrac.

Iartă-mi, L., nepriceperea de atunci. A fost nevoie de mai mulți ani și mult mai multe cicatrice care m-au șlefuit până la nivelul la care să înțeleg ce ar fi trebuit să știu în acel moment.
Oamenii trebuie înțeleși așa cum se percep ei, nu cum îi vedem noi, restul lumii. Că realitatea lor e universul lor, iar tu, care ești lăsat să intri în el, ai datoria să-l înțelegi înainte de a încerca să-l corectezi.

Epilog.

Am căutat-o și ne-am reîntâlnit acum câțiva ani. Era cu un tip neinteresant. Privirea i s-a stins și părea integrată în orășelul prăfuit în care se întorsese. Puțin din zâmbetul ei mi-a amintit de vulcanul ce a stârnit în mine o așa pasiune în timpurile trecute.
Am schimbat politețurile obligatorii și am plecat furios! Furios pe lume, furios pe viață.
Furia e bună, e un motor. Îmi dă motivația să mă dezvolt mai mult, să înțeleg mai multe și, cu cât avansez, cu atât îmi dau seama cât de puțin știu și devin și mai furios.