Deplasarea cu cele mai multe peripeții (Ep. 5)

Continuare. Vezi episodul 1, episodul 2, episodul 3, episodul 4.

Hotelul care nu există

Trec granița. Fără alte incidente. Ajung în China, iar hotelul trebuia să fie undeva la 5 minute de mers pe jos de gara din poză.

Caut. Nu găsesc. Mă uit pe harta printată. Nu găsesc. Scot harta în chineză și întreb oameni de pe stradă. Nu știu să-mi spună. Întreb polițist. Îmi spune să iau taxi și apoi… Niște idioți, concluzionez eu. Personalul hotelului meu vorbește o engleză superbă. Scrie pe site.
Sun. De pe numărul de România. Cam scump, dar nu era momentul să fac nazuri. Îmi răspunde un tip. După vreo 5 minute, tot ce scot de la el e: “Nooo English, nooo English”. Unde dracu’ e hotelul meu de 5 stele cu stuff-ul care vorbește “superb English”?! Mai caut vreo 30 de minute, mă întorc la polițistul care vorbea engleză și mai sun o dată, ca să-mi traducă.

Nu rezolv nimic. Disperat, o sun pe Maria, prietena din România care locuia pe atunci în China și o rog să mă ajute. Îi dau datele hotelului. Maria roagă colegele chinezoaice să sune și să întrebe.
Concluzie finală: hotelul nu există. E un motel, de fapt, care nu e motel, sunt niște apartamente, la cineva acasă, care… Mi-am pierdut interesul.

Schimb hotelul

Îmi amintesc că neamțul stătuse la un hotel din apropiere ultima dată când ne-am întâlnit în China. Îl reperez rapid și în 15 minute ajung acolo. Cer o cameră. Costă 150 euro/noapte, îmi spune o foarte drăgălașă fată. Cum naiba? Neamțul plătea vreo 50. Plec supărat de la recepție, dar îmi vine ideea de a verifica pe booking.com. Cer parola de la wireless ca să mă conectez pe laptop, dar fata îmi spune că e doar pentru cei cazați. Fuck you! Îmi amintesc că la etajul 23 e un lounge și că acolo am mai fost conectat la WiFi. Urc cu liftul, laptopul recunoaște WiFi-ul și se conectează automat. Intru pe booking.com și în câteva minute găsesc hotelul și rezerv cameră la prețul de 49 euro/noapte.

Cobor și îi arăt fetei rezervarea pe ecran. Foarte natural, îmi dă cheile și face formalitățile de cazare. Nu mai am energie să mă mir și să protestez.

Ajung în cameră, fac o baie luuungăă. În cadă beau cea mai bună cafea din lume, făcută în ceainicul din cameră cu cafea adusă de acasă și fumez cea mai liniștitoare țigară. Apoi ies, mă prăbușesc pe pat și dorm vreo 7 ore bune.

Mă trezesc pe seară… ‘tu-i mama ei de treabă, aveam 3 întâlniri stabilite pe care le-am ratat!!!! Nu era în plan să vin în China ca să dorm. Sun și dau e-mailuri ca să-mi cer scuze, promit să revin cu o reprogramare. Următoarea zi trebuia să merg din nou în Hong Kong ca să îmi deschid contul pentru firmă. Conform uzanțelor, e nevoie să fii fizic acolo.

Ma întorc în HK la o dată nepotrivită

Dis-de-dimineață, după o altă noapte nedormită, deoarece dormisem ziua, plec înapoi spre Hong Kong. Ajung iarăși în cartierul infect, urc la Klako, firma de consultanță cu care semnasem contractul și constat că nimeni nu mă așteaptă. Într-un final, Nadine – cea care se ocupa de firma mea, vine și, uimită, neprietenoasă și rece, mă întreabă: “Valentine, what are you doing here?”. Cum dracu’ ce fac aici? Păi aveam întâlnire. Da, mâine – zicea ea.

Oh, nu. Am încurcat zilele. Asta înseamnă că prima zi am dormit, a doua zi am pierdut-o venind din nou în Hong Kong și următoarea voi veni iarăși. Am menționat că fiecare intrare în China înseamnă o pagină din pașaport? Plus vreo 70 euro/viză, cât costă pentru români.

Plec înapoi amărât. Din nou viză. Din nou vamă.

Va urma…

Cum m-am săturat de dramă și am rezolvat tot, în articolul următor. Folosește cu încredere formularul din dreapta sus pentru a fi anunțat pe e-mail când îl public.