Deplasarea cu cele mai multe peripeții (Ep. 4)

Continuare. Vezi aici episodul 1, aici episodul 2 și aici episodul 3.

În No-Man’s-Land

Ajung cu penultimul tren la graniță. Trec rapid de partea Hong Kong-eză și văd cum se închide în spatele meu. Merg voios spre partea chineză și urc în cămăruța de unde se ia viza. Am mai fost de 3 ori deci știu locul ca în palmă.

Păcat că era închis.
Ies bulversat de acolo și întreb o chinezoaică draguță în uniformă de securistă ce s-a întâmplat? De ce nu e deschis și cum îmi iau eu viza?

Draguță pe dracu’! Pe un ton răstit îmi cere pașaportul și pleacă cu el. Eu rămân mască, dar văzând doi soldați cu automatele de gât cum se uită urât la mine, stau cumințel și aștept în mijlocul coridorului unde mă lăsase chinezoaica aparent drăguță.
Se strâng mai mulți securiști, se consultă între ei și cu vameșii, vreo 5-6 oameni în total. După vreo 10 minute, un securist mai bătrân și mai șef vine către mine și cu dispreț proletarian îmi întinde pașaportul și îmi zice “go back, go back where you came from”.
Eu aș mai fi argumentat, dar cei doi soldați, automatele lor și poveștile despre puscăriile chinezești mă fac să mă răzgândesc și pornesc înapoi spre Hong Kong rapid.

Fac stânga împrejur și merg pe sub semnele cu “interzis”, “do not pass”, “wrong way” etc. Pe la jumătatea drumului, doi mascați de la anti-tero ai HK-ului încep să țipe la mine. Arătau ce cei din poza articolului, doar că erau mascați. Armele însă erau la fel, le țin minte bine.
Mie mi se cam luase de soldaței și de jocul de-a armata, așa că pornesc hotărât către ei ca să le explic cum că…. Ei coboară armele, le îndreaptă către mine.
Foarte convingător gestul. Am înlemnit și am început să fac calcule cum să fug în zig-zag către China, unde… unde probabil vor trage după mine soldații chinezi. Foarte bune opțiuni.

Stau nemișcat, nici nu mai respir, nu mai mișc un deget. Pe fâșia dintre granițe, în No-Mans-Land, ei au tot dreptul să mă împuște dacă nu mă supun somației. Pentru cei care nu au făcut armata: trupele care fac gardă sunt în misiune de luptă, au muniție de război și dreptul de a o utiliza. E singura misiune de luptă pe timp de pace.
După vreo 5 minute extraordinar de lungi, apare un tip în cămașă albă care mă întreabă calm și mirat ce caut acolo, într-o engleză foarte bună.

Niciodată nu m-am bucurat atât de mult să văd un “guler alb”. Îi explic situația calm, iar el mă ia, mă duce prin niște coridoare ce ocolesc mascații de la anti-tero, ridică husa de pe un computer stins, face formalitățile, îmi dă viza de HK și îmi spune prietenos să mă grăbesc să nu pierd ultimul tren. L-am iubit. Dar trebuia să mă grăbesc.

Dorm în bordel.

Alerg. Prind ultimul tren. Cobor la prima stație ca să caut un motel, ceva în care să dorm câteva ore până la 6 când se redeschide granița. Era deja 1 noaptea.
Mă plimb cu bagajele după mine, în costumul și cămașa în care eram îmbrăcat de vreo 18 ore. Nu găsesc. Opresc un taximetrist, care îmi spune că nu există în zonă, pentru că e prea aproape de China și nu are sens, la prețurile din HK. Aș fi dormit pe o bancă de pe peron cu încă vreo câțiva aurolaci, dar nevoia de duș era prea puternică.

Îi zic să mă ducă la cel mai apropiat motel și mă duce la un hotel de 4 stele. Costa aproximativ 600-800 euro. Cam mult pentru un duș. Îi zic taximetristului să mă ducă oriunde unde pot să fac duș și să mă schimb de haine și, dacă se poate și să dorm puțin, e super ok. După multe minute de discuții, îi vine o idee. Ceva cu un salon de masaj. Nu îmi poate explica în engleza lui aproximativă, dar îmi cere să am încredere în el. În Asia, asta nu e niciodată bine. Accept.

Într-un cartier dubios, urcăm într-o clădire și mai dubioasă, cu un lift de marfă care scârția îngrozitor. Eh, detalii. Ajungem la etajul 2, întuneric beznă. Apare o față care se uită chiorâș și sever la mine în timp ce taximetristul îi explică ceva. Nu îmi mai pasă. Simt că pot trece peste orice, am devenit imun.
Intrăm într-o cameră decorată cu excesiv de mult roșu. O tipă cu față de matroană continuă modelul privirii severe și se reiau explicațiile. Matroana îi dă un picior unuia din cei doi musculoși care dormeau întinși pe fotolii, ăsta dispare și ea mă invită să iau loc. Mă așez aștepând să se termine discuțiile prea lungi. Într-un final, taximetristul îmi spune că a obținut pentru mine să îmi facă masaj și apoi să mă lase să dorm.
Încerc să-i spun că aș sări peste masaj, mai ales că arată super dubios pe acolo, el insistă că fără masaj nu se poate. Renunț să-i mai explic că plătesc oricum, doar că nu vreau să mă mai bată cineva la cap, și mă duc fericit la duș.

După ce am spălat neclăiala strânsă în 20 de ore m-am simțit mult mai bine și mai vesel. M-am îmbrăcat cuminte în zdrențele foarte largi, dar curate, tip pijama în dungi, specifice saloanelor de masaj chinezești. Apare o fătuță foarte slabă, sarăcăcios îmbrăcată într-o cămașă albă, semi-transparentă, care mă invită în cameră pentru “masaj” și îmi clipește complice. Încearcă să facă niște glume în chineză. Engleză nu știe o boabă, așa că nu mă mai obosesc și îi vorbesc în română. Fac rapid un calcul și constat că e prea complicat să-i explic cum că nu, nu vreau masaj, dar da, o să plătesc (plătisem deja) și e ok așa. La urma urmei, chiar mi-ar fi prins bine un masaj după una din cele mai lungi zile din viața mea.

Ajungem în cameră, eu mă întind pe pat și aștept masajul. Fata încearcă niște mișcări absolut deplorabile. Mă dau jos, o pun pe ea pe pat, îi arăt cum să-mi maseze umerii – zona în care eu resimt stresul cel mai tare. Devine chiar interesată, încearcă și ea, dar nu are suficientă forță. Plictisit, îi arăt prin semne să iasă afară. Fata rămâne perplexă. Decid rapid că dilema unei prostituate nu mă interesează și pun capul pe pernă, adormind înainte să o ating.

Mă trezesc în bordel.

Cele 3 ore de când am adormit până când m-am trezit în urletele unuia mic și urât au trecut ca o clipă.

Între timp, matroana cu care negociasem plecase. Evident, nu spusese nimic despre mine, așa că nimeni nu știa ce naiba caut acolo.

Un chinez mic, urât, vulgar și agresiv țipă uitându-se chiorâș la mine. Mă trezesc. După primul moment de panică, devin calm. Un calm nenatural. Cobor din pat și sunt de două ori cât el. Simt că vreau să-l zdrobesc, să-l reduc la tăcere. Întreb calm cu un zâmbet rău prevestitor: “De ce morții mătii urli la mine, bă?”. În română. Deprinderile din perioada când umblam cu șmecherii se trezesc de parcă nu ar fi trecut 15 ani. Estimez distanțele, îmi simt brațele…

Din fericire, imediat mă trezesc de tot. Realizez că sunt într-un bordel, într-un cartier rău famat din periferia unei țări pe care nu o cunosc. Poate ar fi mai bine să mă calmez.

Îmi reamintesc rapid tot ce am învățat în armată, la cursul de război psihologic, că se întâmplă cu cineva care e trezit brusc și într-un mod agresiv. Nu e bine. Creierul meu reptilian gândește pentru mine și el știe doar două variante: luptă sau fugi. De diplomație nu a auzit.
Respir adânc ca să mă calmez și ies din cameră.

Bordelul e ca un labirint. Naiba știe pe unde m-a adus fata cea slabă și sărăcăcioasă. Neputincios, aștept să preia inițiativa chinezul cel mic și urât. O ia înainte, continuând să urle și să se uite urât. Realizez că nu îmi pasă, regăsesc cu bucurie toate bagajele intacte, mă îmbrac și ies afară.

Aerul proaspăt al dimineții mă binedispune și un val de bucurie mă cuprinde. E o nouă zi. Povestea merge mai departe.

Pornesc voios spre gara de unde trenul mă va duce înapoi la graniță. Aceeași graniță în care, cu câteva ore înainte, mă amenințau cu armele. Trecutul e trecut, azi e o nouă zi, nu mai contează ce a fost. La hotelul meu de 5 stele o să beau o cafea delicioasă din punga adusă din România și o să fac o baie luuuuungăăăă.

Va urma…

Hotelul care nu există, ma întorc în HK la o dată nepotrivită și restul aventurilor în articolul următor. Folosește cu încredere formularul din dreapta sus pentru a fi anunțat pe email când îl public.