Deplasarea cu cele mai multe peripeții (Ep. 3)

Continuare. Vezi aici episodul 1 și aici episodul 2.

Businessul pică

Neamțul a supraviețuit. A găsit medicamente și a aranjat cumva să le ia fără rețetă. Relația cu el mergea însă din prost în foarte prost. Pe lângă faptul că imediat amenința că se retrage din business-ul neînceput încă, la orice părere diferită de a lui, se vedea la cină când cu mine, când cu niște francezi cu care avea un deal asemănător. Îi propun în repetate rânduri să ne vedem toți deodată, dar el nu și nu. Mă prind ca vrea să vândă marfa mea francezilor și pe a lor mie iar singura lui valoare adăugată e postura de intermediar. Dacă mă cunosc direct cu ei, își pierde avantajul, așa că ne ține separați.
Asta nu are cum să fie bine. Un business sănătos are ceva mai mult la bază decât ceea ce se poate rezolva printr-o simplă căutare pe Google.

Mai apar câteva lucruri suspecte. El pretindea că a stat 7 ani în Hong Kong, dar nu știa absolut nici un cuvânt în cantoneză, nici în mandarină. Nici “da” sau “nu”, nici “bună ziua”, nimic. Asta parcă dădea cu virgulă. Rău.
A avut firmă în Hk, dar nu știa modelul de contabilitate și legislativ. Nu știa oameni, nu avea relații. Ceva e putred.

Dacă am învățat ceva în acești ani e că atunci când ceva îți pare a fi în neregulă, ai dreptate.
Mă gândesc tot mai serios dacă are sens să începem o companie ca  asociați cu drepturi egale în condițiile astea. Mai aveam 48 de ore până depuneam actele de înființare a firmei și trebuia să mă decid repede.

Businessul se (re)ridică

Următoarea zi, merg la târgul din centrul metropolei. Un business-center pe 6 nivele. La un moment dat, mă opresc lângă o chinezoaică cam sărăcuță dintr-un stand amârât și încep să fac schimbul obișnuit de politeți: cum te cheamă, de unde ești, ce vinzi etc. Doi musculoși occidentali se opresc în spatele meu și se chiorăsc la mine. Deranjat și crezând că vor ei să discute cu chinezoaica, plec. Ei vin după mine și mă strigă: “Volonton?”.
Care e probabilitatea ca din două expoziții simultane, cu peste 10.000 de standuri, care arată la fiecare nivel cam așa:

să treacă francezii, ceilalți parteneri ai neamțului, pe lângă mine tocmai când pronunțam “România”, în exact momentul în care puteai distinge în vacarmul general un cuvânt?!
Cred că e mai mare șansa la 6 din 49.

Merg cu ei să bem o bere. Povestim și aflu că problemele mele cu neamțul sunt nimicuri față de ale lor și că se repetă aceleași manifestări. Decidem rapid să continuăm împreună și să-l lăsăm în pace cu ciudățeniile lui.

Seara mă întâlnesc la cină cu el. Cu proxima ocazie când amenință din nou că mă lasă singur, accept propunerea și concluzionez că așa e mai bine. El o mai dă la întors, dar de data asta aveam asul în mânecă și decizia era, de fapt, luată chiar înainte să mă întâlnesc cu el. Am așteptat doar pretextul și, predictibil, nu a întârziat să apară.

Înfințez firma singur

A doua zi dis-de-dimineață mă prezint la Klako LTD, compania de consultanță aleasă să se ocupe pentru noi de documentele necesare începerii firmei și le comunic că o voi porni singur, fără neamț. O caut însă cu disperare într-un cartier super infect, plin de ateliere auto dubios de dese și de fără clienți. Întrebând în stânga și în dreapta, tot trec peste numărul străzii cu pricina fără să găsesc intrarea. Era doar un (alt) atelier auto acolo. Într-un final, după 30 de minute de întârziere, găsesc pe cineva care știa firma. Intrarea se făcea printr-un lift super strâmt care era în spatele unor cutii din depozitul atelierului dubios. La ultimul etaj.

Ajung, într-un final, gândindu-mă neîncetat cum că dacă ceva pare în neregulă, așa și este! Firmă de consultanță germană într-un loc așa dubios?! Din nou aveam dreptate, cum se va dovedi mai târziu.

Mă ia în primire o nemțoaică pe nume Nadine, cu ochi verzi superbi, dar pe care atitudinea băiețoasă o făcea neatractivă. La început e cam mirată, pentru că neamțul ținuse legătura cu ei până acum. Dă din colț în colț și mă amână sub pretextul legitim că toată documentația a fost făcută în formatul inițial, cu doi acționari. Ventilatoarele din clădirea industrială urlă de nu mă aud gândind. Semnez ce era de semnat, dau actele în lucru și plec. Sunt convins că l-au sunat pe neamț să-l întrebe ce s-a întâmplat.

Urmează să revin miercuri ca să mergem la bancă pentru deschiderea contului.

Alerg mai departe la ultima zi de expoziții, iar seara mai am o întâlnire cu francezii în care punem la punct detaliile colaborării.

Eu cu sârbii beau întodeauna.

Când se termină totul, plec la hotel să-mi iau bagajul și să plec în China. La ieșirea din hotel aud un accent familiar. Un tip vesel bea o bere și vorbea tare și cu voioșie. Îl întreb de unde e și îmi spune că din Serbia.
Eu cu sârbii fac discriminare pozitivă. Nu există să ne întâlnim și să nu bem ceva împreună. Îl salut și îl invit să bem o bere în sârba mea stricată. Prietenia a început.
Bem. Timpul trece. Bem. Mă trezesc că sunt în criză de timp și punctul de trecere a graniței între Hong Kong și China se va închide iar eu rămân pe drumuri.

Alerg către graniță. Ajung la timp, dar nu chiar. Aproape la timp. Suficient de “aproape” ca să fie loc de alte peripeții.

Va urma.

În no-man’s-land, dorm în bordel, trupele anti-tero, hotelul care nu exista și restul aventurilor în articolul următor. Folosește cu încredere formularul din dreapta sus pentru a fi anunțat pe e-mail când îl public.