Lecția despre resurse

Proaspăt recrutat în armată, încă nu cunoscusem bine toți colegii de pluton. Vreo patru dintre noi, printre care și Ristea (uratul din stanga), primim ordin să facem sectorul (adică curat) pe o zonă verde din unitate. Mergem noi frumos acolo și… ne blocăm.

Unde sunt măturile? Nu avem. De la cine cerem? Nu se știe. Uuuuhh… dezastru.
Ce fel de organizare e asta?! Cum sa dai un ordin fără să pui la dispoziția soldaților ce au nevoie pentru a îndeplini misiunea? Așa ceva nu se poate, trebuie să-i învățăm pe ăștia cum stă treaba.
Vreo 40 de minute tot am făcut analiza proceselor și am dezbătut cum trebuie organizate resursele.

Așa stăteam noi și analizam de vreo 40 de minute. La un moment dat trece un maior pe acolo. Ne vede cum stăm dezorientați și ne întreabă:
– Ce e, mă, cu voi pe aici?
– Avem ordin să facem sectorul.
– Păi și de ce nu-l faceți?
– Păi nu avem cu ce. Nu ne-a dat nimeni mături, lopeți, făraș și nu avem la cine să cerem…
Am mai fi continuat noi să-i explicăm cum stă treaba cu procesele și resursele calculate înainte, pregătirea prealabilă și alte idei ce le tot discutasem, dar ăsta s-a pus pe râs. Și râdea, și râdea de ne era frică că o să moară acolo, o să-i pleznească o venă sau ceva de genul.
Nu a mai zis nimic și a plecat tot râzând. Noi am rămas descumpăniți, parcă nu prea a fost impresionat de problema noastră și tot nu ne-a spus cum facem rost de instrumentele necesare.

La scurt timp au apărut vreo șase soldați de la trupa regulată (noi eram TR – termen redus). Tot fără mături, fără nimic. Ne-au salutat și apoi 2 dintre ei au făcut o scară din mâini, al treilea s-a urcat într-o salcie și a rupt niște crengi din care au improvizat o mătură cu care au curățat trotuarul. Ceilalți trei au strâns câteva din crengile mai mari, le-au înnodat între ele și, târându-le pe jos, le adunau pe restul.
În vreo 20 de minute au terminat și au plecat. În timpul ăsta noi am stat în tăcere, nimeni nu mai scoate o vorbă. Cât au făcut treaba și până au plecat nu ne-au privit, nu ni s-au adresat, nu ne-au luat la mișto, nu au râs de noi și de neștiința noastră, dar nu o să uit cum ne evitau privirea și zâmbetul abia mascat.

În ziua aceea ajunsesem la concluzia irefutabilă că era o mare dovadă de neprofesionalism să nu ne fie puse la dispoziție resursele necesare să facem o treabă. Apoi au venit niște soldați și au făcut-o.

A fost ultima oară când m-am mai plâns de lipsa resurselor.